RĂDĂCINĂ DE LEMN DULCE (Glycyrrhiza glabra) - plantă

ORIGINEA PLANTEI

Alexandru cel Mare, Iulius Cesar și Napoleon Bonaparte. Toți au căzut sub vraja lemnului dulce. Dar nu trebuie să fiți un lider militar faimos pentru a fi cuceriți de această plantă. Rădăcina de lemn dulce, nu numai că este benefică pentru sănătatea noastră, dar are și un gust foarte bun.

Glycyrrhiza glabra, după cum sună denumirea latină, este o plantă de un metru și jumătate înălțime, cu rădăcini dens ramificate. Fructele sunt sub formă de păstăi, dar medicina populară și medicina modernă au fost mereu interesate de rădăcină, datorită proprietății de a combate rapid tusea și inflamațiile.

Demult această plantă perenă putea fi întâlnită în jurul Mării Mediterane. Hieroglifele dovedesc că abilitățile sale au fost utilizate pe scară largă în imperiul egiptean antic, unde la vremea respectivă au pregătit o băutură foarte populară din rădăcini. Însemnările de-a lungul civilizațiilor și secolelor arată că lemnul dulce era folosit pentru a prepara unele dintre cele mai vechi dulciuri, mai ales în perioadele, în care zahărul era o raritate. În regiunea noastră a fost cultivat abia din secolul al XVI-lea, grație călugărilor din ordinul benedictin.

Rădăcinile plantelor vechi de aproximativ doi-trei ani se adună toamna, când conțin substanțele cele mai importante. Se usucă încet la temperaturi foarte scăzute și apoi se taie în bucăți mici. Lemnul dulce este cunoscut mai ales pentru conținutul de glicirizină, care este de până la 50 de ori mai dulce decât zaharoza. În principal din cauza acesteia, trebuie să beți ceaiul în cantități rezonabile. Sunt suficiente două cești de decoct pe zi timp de maximum șase săptămâni. La doze mai mari, poate fi dăunător, în special pentru persoanele cu probleme cardiovasculare. Femeile însărcinate și cele care alăptează nu ar trebui să consume această infuzie.