FRUNZE DE BUSUIOC

Infuzie și gustul plantei

Busuiocul are gust dulce cu condimente. Nu este nimic în el, dar este foarte aromatic și distinctiv. În starea uscată, o parte din tonurile lui intense se pierd, totuși o veți ști de la primul gust. Și chiar și în amestecurile de ceai. Infuzia are o culoare galben pal și un miros plăcut.

Originea plantei

Botanicii disting aproape 70 de specii de busuioc. Planta familiei busuiocului apare în mod natural în Africa și America de Sud, dar speciile selectate sunt cultivate în întreaga lume.

În mod specific, bazilica (Ocimum basilicum) a venit probabil în Europa Centrală din Orientul Mijlociu în secolul al XVI-lea. Este o plantă înaltă de 20-40 cm, de un an, în unele cazuri luxuriantă. Stema este lăptoasă, frunze alungite și ovale, uneori cu muchii zimțate. Busuiocul are flori albe din iulie până în septembrie, fructele sale sunt numite semințe.

Biserica creştină din secolul al IV-lea l-a utilizat ca plantă sfântă însoţitoare pentru procesiunile religioase odată cu creştinarea romanilor din timpul domniei Sf. Împăraţi Constantin şi Elena (325 d.Hr.) şi se crede că a fost descoperit în locul în care s-a găsit Sfânta Cruce. Unii autori îl consideră ca o punte miraculoasă între medicină – hrană – spirit (sau tradiţie).

În ceea ce privește habitatul, busuiocul crește bine în locuri calde și însorite. Îi place solul bogat și nutritiv, semințele sunt semănate în martie.

Pentru scopuri gastronomice sau de vindecare, frunzele sunt recoltate chiar și de 2-3 ori pe an. Timpul ideal de recoltare este între orele 11:00 și 14:00, când există maximum de ingrediente esențiale în plantă. Busuiocul se va usca la umbră, fie în mănunchiuri, fie se va întinde pe sită. Destul de uscat are o culoare verde închis.

Busuiocul este extrem de popular din vremurile grecești antice. În acel moment a fost folosit, printre altele, pentru a mușcăturile de șarpe sau de scorpion. Astăzi este folosit ca un condiment cu o aplicație largă.